Postulandatul, ce poveste de sfârşit!

Iubirea vocaţia sfântă la care am fost chemaţi" (2Tim 1, 9-10)

În "oraşul dintre vii", cum este supranumit Huşiul se află postulandatul franciscan "Sfântul Bonaventura" care îşi trăieşte ultimele zile. Acesta a găzduit multe generaţii de tineri, dornici să-şi tragă seva din Cristos, dornici să înveţe cum se lucrează în via Domnului. Postulandatul se închide la Huşi, pentru a-şi redeschide porţile din toamnă, însă la Roman, durata acestuia fiind de trei ani, în care se urmează o nouă specializare, filosofia. Isus încă mai cheamă pe nume pe fiecare apostol, învită şi propune. Ultima turmă ,este în număr de doisprezece oiţe, condusă de părintel păstor, Alexandru Olaru. Cum au răspuns acestea vocaţiei? Au răspuns vocaţiei prin faptul că au ascultat şi au cerut de la formatori. Ceea ce au ascultat nu au înţeles dar au acceptat. Acesta este, probabil, sensul chemării divine. Dumnezeu seduce într-un mod diferit cu o voce necunoscută.
Postulandatul franciscan îţi relevă semnificaţia vocaţiei şi cursul ei în viaţa ta, operează în orizontul formării şi vizează modelarea persoanei. Vocaţia este un mister de iubire, un trandafir pe cale să înflorească, o picătură aruncată într-un ocean, dar al lui Dumnezeu. A fi postulant a însemnat să păşim după Cristos, să fim umbra sa. Nu este suficient ceea ce te învaţă formatorii despre Dumnezeu, doar în inimă şi în setea nostră învăţăm cu adevărat cine este Dumnezeu. De ce îl urmăm!? Şi pentru ce îl iubim. Vocaţia, ADN-ul interior, care pune viaţa spirituală în mişcare. Toată formarea spirituală se învârte în jurul întrebării "Doamne, ce vrei ca eu să fac astăzi!?" Postulantul este imitatorul lui Cristos. Da, Doamne, vreau ceea ce vrei Tu. Dumnezeu ne poartă în inima Sa, nu este o idee, un concept, o mică filosofie, o poveste fictivă, este raţiunea noastră de a fi. La baza vocaţiei stă întotdeauna rugăciunea. Ne-am ghidat viaţa în timpul postulandatului prin rugăciunea psalmilor "Doamne deschide-mi buzele. Şi gura mea va vesti lauda Ta." O rugăciune autentică, de la inimă la inimă, un dialog intim cu divinitatea. "În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu ne atinge, cuvântul uman dispare", spunea Sf. Augustin.
Cei doi plămâni prin care respiră vocaţia sunt comuniunea şi fraternitatea. Fraternitatea se molipseşte când fraţii sunt împreună, când se ajută reciproc, când îl urmează pe Cristos "unicul necesar" (Lc 10, 42), "ascultând cuvintele sale" (Lc 10, 39), "atenţi la lucrurile sale"( 1Cor 7, 32), atenţi la nevoile tuturor celor care întâmpină probleme. Trăsătura cea mai frumoasă a postulandatului este cu siguranţă fraternitatea. Momentele fraterne fac relaţiile dintre fraţi să devină mai constructive. Fraţii, când sunt împreună, se încurajează, se critică, mai spun o glumă, se descoperă într-un fel unul pe altul. Formează o echipă de fotbal, fiecare îşi ştie locul pe teren. Postulandatul este locul unde Dumnezeu antrenează. Trebuie doar să intri în joc, nu există bancă de rezervă. Cuvintele lui Cristos te fascinează "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul"(In 13, 34-35). Iubirea dintre fraţi trebuie să fie puternică. Dacă lumea va observa dezbinare între fraţi va spune: "voi nu sunteţi ucenicii lui Cristos". În fraternitate ne purtăm unii altora povara. Suntem ucenici atunci cînd ne străduim să promovăm iubirea să practicăm fraternitatea, când trăim în intimitate cu Cristos, când devenim rugăciune. Postoraţia pe care am făcut-o la postulandat a fost benefică am adus puţine raze de soare în sufletul bătranilor şi copiilor.
Prin rituri şi sacramente intrăm mai uşor în comuniune cu Dumnezeu, pentru că prin ele ne vorbeşte, apoi se oferă şi ni se dăruieşte. Dumnezeu ne vrea acolo colaboratori în Biserică. Când te abandonezi în mâinile Tatălui, la masa tratativelor se fac cele mai bune alegeri. Postulandatul reprezintă o şcoală a învăţării, ascultării, sărăciei şi curăţiei. Voturile întăresc relaţia cu Dumnezeu, prin ele se asimilează valori, statorinicie în credinţă. Postulandatul, doar un pas spre "ţara promisă", asemenea lui Abraham, nu ştii încotro mergi şi ce te aşteaptă în formare. Seminţele au fost semănate de Cristos pe un teren fertil, seminţele au crescut asemenea lui Isus în înţelepciune statură şi har. Iubirea este vocaţia sfântă la care am fost chemaţi, este piesa de rezistenţă a credinţei, aşadar, postulandatul îţi dă credinţă, fantezie, puţină iubire pentru a scrie: PACE ŞI BINE
Mihai Percă

Exerciţii spirituale

Îndemn la început:
“Vouă, tinerilor, vă spun: dacă simţiţi chemarea Domnului, nu o respingeţi! Intraţi, mai degrabă cu mult curaj în marele curent al sfinţeniei, în care mari sfinţi şi sfinte au înaintat urmându-l pe Cristos. Cultivaţi idealurile tipice vârstei voastre, dar aderaţi cu devotament la proiectul lui Dumnezeu asupra voastră căci El vă invită să căutaţi sfinţenia în viaţa consacrată. Admiraţi toate operele lui Dumnezeu în lume, dar să ştiţi să vă fixaţi privirea spre realităţile destinate să nu mai apună niciodată. Al treilea mileniu aşteaptă contribuţia credinţei şi fanteziei mulţimilor de tineri consacraţi, pentru ca lumea să devină mai senină şi capabilă de a-l primi pe Dumnezeu şi, în El, pe toţi fiii şi fiicele sale”.
(Ioan Paul II, Vita consecrata, Roma, 1996, nr. 106)

În decursul zilelor 26-30 mai, fraţii postulanţi au avut exerciţiile spirituale. Acestea au avut loc la mănăstirea franciscană „Sfânta Treime”, de la Pârâul Rece, Braşov.
Pr. relator Iosif Diac, a dezbătut ca temă principală, „Vocaţia religioasă”, care a avut şi un motto: „De ce plângi? Pe cine cauţi?” (In 20,13).
Alte teme dezbătute au fost:
darurile şi roadele Duhului Sfânt
-ascultarea
-sărăcia
-curăţia
-chipul lui Dumnezeu (Icoana Sf. Treime, de Andrei Rubliov)

Rostul exerciţiilor spirituale este cunoaşterea de sine, a identităţii personale, o trăire a vieţii religioase mature. Exerciţiile spirituale ţin însă toată viaţa pentru a şti cum să faci o lume mai senină pentru a-l vedea pe Dumnezeu, limpede cu inima.

Mihai Percă

Dumnezeu se retrage în spendoarea creaţiei sale

Mihai Percă

Postulandatul- Grădina Maicii Domnului

Câteodată, cred că la postulandatul franciscan se află „o armată gata de luptă”, gata să înfrunte orice pericol pentru că are cea mai puternică armă de pe pământ: rugăciunea Rozariului. Cu el se poate obţine TOTUL el este ca un lanţ lung care leagă cerul cu pământul.
Postulanţii şi formatorii care activează în această casă, au un suflet marian, o bucăţică de cer întipărită în inimile lor, pentru că s-au consfinţit către inima Neprihănită a Mariei. În grădina din jurul casei sunt multe flori care se înalţă ca o rugă pentru Regina Florilor. În luna mai, luna florilor, avem inima plecată spre cer, o venerăm pe Maria.

În grădină se află amenajată o masă de rugăciune, unde ne reculegem şi contemplăm chipul „Doamnei îmbrăcată în alb”.

Îi dăruim o coroană de flori care emană bucuria întâlnirii cu ea.

Şi aşa cum într-o grădină găsim flori de diferite culori : albe, galbene, roşii, la fel şi în Rozariul Maicii Domnului găsim trei grupuri de câte cinzeci de flori care eprimă bucuria, durerea, slava.
Ne dezlipim de lumea de afară, ne oprim din frenezia vieţii, doar ca să fim cu Maria. Şi o salutăm asemenea îngerului Gabriel: „Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei.” Boabele de rozariu, devin petale de flori, picături de lacrimi, dragoste fără margini.
Acest Rozariu făcut de la inimă la inimă duce la contemplaţie.Asemenea poetului francez, Paul Claudel, putem spune că „Regina cerului şi-a desprins coroana de pe frunte pentru a o pune în mâinile noastre”.
Ne lăsăm modelaţi de Maria, care se uneşte cu noi în rugăciunea noastră ca o adevărată mamă care ne poartă în inima ei. Maria este ca o mamă care poartă toate suferinţele fiilor ei care o cheamă. Sub privirea ei gingaşă, mergem ţinuţi de mână, ea nu ne-a lăsat niciodată. Ne iubeşte mult...
Fecioara Maria este purtătoare de lumină, izvor de har care ne schimbă viaţa.În ea a purtat viaţa divină spre a o da lumii .Ne ajută să luptăm împotriva păcatului împotiva răului din această lume. Postulandatul este o şcoală a Maicii Domnului, unde avem ca formatori şi educatori pe sfinţi, de la care învăţăm apropierea de Dumnezeu, intimitatea rugăciunii cu Maria.
O, Neprihănită, cât ne iubim

Mihai Percă

Izvorul vieții

Dumnezeu, izvorul vieții

Hrănesc viața

Gândesc

Viața

Clipă după clipă

Veac după veac

Când izvorul seacă

Moartera o să treacă

Câtă vreme am pierdut

Dacă Domnului nu m-am rugat

Să-mi dăruiască o picătură

Din izvorul vieții

Din care am fost creat.

Sebastian Sabău

Mihai Percă

MORALA ŞI ETICA ÎN COMUNICARE ÎN ZILELE NOASTRE

De-a lungul istoriei, evoluţia comunicării umane a cunoscut o creştere graduală timp de secole, atât prin dezvoltarea limbajului, a gesticii, cât şi a mijloacelor de comunicare. Dar odată cu evoluţia procesului de comunicare s-a dezvoltat şi o ştiinţă a valorilor morale promovată de filosofii antichităţii. Dacă în timpul Imperiului Roman se putea discuta în public despre orice (despre bani, boli, despre cum a omorât un creştin care nu a vrut să se închine la idolii lor, despre câte amante are etc.), cu timpul omul şi-a dat seama că acest gen de discuţii nu îşi are locul în public şi poate chiar nu trebuie discutate deloc.
Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă datorată prosperităţii economice a determinat o schimbare în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale. Tot mai mulţi oameni au avut posibilitatea de a studia şi de a cunoaşte valorile morale pe care, rând pe rând, au început să le accepte, bineînţeles, în funcţie de temperamentul şi disponibilitatea fiecăruia. S-a ajuns astfel în secolele XIX-XX, mai ales în oraşe, ca fiecare să salute respectuos pe cineva cunoscut, să elimine din limbajul lor cuvintele injurioase, să aibă o poziţie a corpului decentă în timpul unei conversaţii, să îşi înfrâneze mânia şi dorinţa de răzbunare prin violenţă, etc.
În zilele noastre, valorile morale în cadrul procesului de comunicare se păstrează în mare parte, bineînţeles cu unele schimbări şi unele exigenţe noi. Aceasta datorită faptului că această generaţie se poate spune că este o „generaţie educată”, care a luat la cunoştinţă despre aceste valori. Putem vedea destui oameni cu o ţinută decentă pe stradă, care răspund respectuos când o bătrânică îi întreabă cât este ceasul, care folosesc un vocabular adecvat oricărei situaţii, care ajută să se ridice o persoană care a tocmai a alunecat în faţa lor, etc. Însă putem spune în acelaşi timp că ne aflăm şi într-o perioadă de decădere, deoarece, mai ales tinerii scăpaţi de sub control de părinţii lor, trăiesc într-o lume a libertinajului în care, ei cred că pot face ce vor. Injuriile se aud tot mai des la orice colţ de stradă, ele făcând parte din vocabularul zilnic al lor, vestimentaţia lor scandalizează pe oricine îi vede, zgomotul asurzitor al muzicii dintr-un apartament se aude la două străzi distanţă, violenţa este folosită ca un mod de aşi exprima antipatia sau dispreţul şi cu atât mai mult o modalitate de a se răzbuna. Pentru ei respectul faţă de persoanele din jur este o chestiune desuetă care nu îşi mai are rostul în zilele noastre.
Însă, nu numai tinerii au pierdut din simţul valorilor morale în comunicare, ci şi oamenii importanţi ai ţării, politicienii, miliardarii sau oamenii din show-byz-ul românesc, care, mai nou, se folosesc de mijloacele de comunicare în masă pentru a bârfi, a aduce vorbe jicnitoare şi a acuza diferite persoane cu care sunt în conflict. Scandalurile, de exemplu, difuzate de atâtea posturi de televiziune sunt o dovadă a celor spuse mai sus. În cazul lor, sub aparenţa culturii şi a respectului faţă de aproapele, se ascund ipocrizia, lipsa de respect şi, bineînţeles, interesul propriu.
Valorile morale în cadrul procesului de comunicare vor fi întotdeauna respectate şi, în acelaşi timp, întotdeauna vor exista persoane care să nu ţină cont de ele. În acest moment există un oarecare echilibru, însă nu vom şti ce ne rezervă viitorul…

Andrei Mârț

Te iubesc Doamne – rămâi

Doamne,
Tu eşti prietenul căruia nu pot să îi strâng mâna
Pe care să îl servesc cu o ceşcuţă de cafea,
Într-o dimineaţă răcoroasă la măsuţa din grădină.
Eşti pentru mine antrenorul de pe terenul de fotbal,
Care mă consolează atunci când pierd.
Doctorul la care mă duc să îmi dea un calmant,
Atunci când nimeni nu ştie de ce boală sufăr.
Eşti pentru mine prietenul care mă iartă de şaptezeci de ori câte şapte.
Mama care mă poartă în braţe şi mă mângâie dulce.
Cine eşti Tu Doamne pentru mine?!
Tu eşti tot ce îi lipseşte vieţii mele.

Iată-mă Doamne, sunt gata să urc munţii mândriei, ai fricii, ai păcatului,
Doar ca să fiu cu Tine,
Dacă mă voi rătăci,
Sper că vei veni în căutarea mea.
Dacă voi lua aripile zorilor
Şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării
Şi acolo mâna Ta să mă conducă.
Dacă toţi se vor ridica împotriva mea,
Doamne, fii de partea mea.
Astăzi soarele de pe cer lipseşte
Dar e o zi frumoasă,
Pentru că o primesc din mâna Ta.
O zi în care pot să cânt,
Să fiu agitat sau leneş,
Sau să mă schimb la faţă,
Să fiu cu adevărata mea faţă
Posomorâtă, veselă, tristă, îmbătrânită.
Cu un chip care să iradieze de iubire
Pentru cei de lângă mine.
Învăţătorule, ce bine mă simt aici la Liturghie,
Sper să te închid într-o cochilie în inima mea,
În rugăciune şi contemplare.

Mihai Percă

A fost Crăciun şi a fost lumină

Istoria Crăciunurilor mele este de neînţeles . 
Rareori au fost momentele când l-am simţit pe pruncuşorul dumezeiesc coborându-se din cer în suflet să se nască să mă salveze să fim împreună.
Privesc nedumerit la toţi oamenii care aleargă agitaţi de sărbători .Petrecând timpul nu la biserică dar prin magazine 
încă nu au terminat de cumpărat cadouri unii încă nu s-au trezit de la petrecere unii mereu preocupaţi cu probleme. 
 Au aşa puţin timp…
 Aud căderea lor văd inutilitatea şi exagerările răceala din inimile lor . Într-o lume materială nu-l putem căuta pe Isus.
Calea spre El este în inima noastră . Pruncuşorul născut în ieslea inii noastre a adus în lume sinceritatea, fericirea, puritatea, fulgii de nea. 
A fost Crăciun şi a fost lumină a fost pace şi bucurie doar în inima acelor care îl caută pe pruncuşor ca să îl împărtăşească tuturor.

De ce şi cum comunicăm?

Încă de la începuturi, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, Dumnezeu a văzut că nicio altă creatură nu era asemenea omului, iar acesta se simţea singur. Astfel, Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui pentru ca ea să fie asemenea lui. Deci, oamenii au fost creaţi pentru a fi în comuniune unul cu celălalt.
De ce comunicăm? În primul rând, pentru că acest lucru este înscris în fiinţa noastră. Însuşi Dumnezeu a voit ca omul sa nu fie singur ci să se relaţioneze cu aproapele.
Trebuie să recunoaştem că orice am face nu putem trăi fără compania altor persoane, iar asta înseamnă că această comunicare este necesară. De fapt comunicarea stă la baza oricărei structuri sociale deoarece relaţiile dintre diferite persoane se pot realiza numai ca urmare a unui proces de comunicare complex.
În oricare epocă, oamenii au simţit şi simt nevoia de a exprima trăirile lor de fiecare zi (mai ales cele mai puternice) şi de a le face cunoscute apropiaţilor lor, pentru a fi consolaţi, în caz că li s-a întâmplat vreo nenorocire, pentru a fi încurajaţi în caz că au făcut vreun pas greşit, pentru a fi felicitaţi dacă au realizat ceva remarcabil, sau pentru a fi ajutaţi în caz că au nevoie de sprijin, etc. Bine-înţeles acest lucru depinde de temperamentul fiecărui om şi de disponibilitatea acestuia de a se deschide celorlalţi din jur. Dar, indiferent dacă se doreşte sau nu mărturisirea propriilor probleme sau bucurii la întâlnirea cu unul sau mai mulţi apropiaţi, oricum ei vor citi de pe faţă, din gesturi, sau starea de spirit, ceea ce acea persoană nu vrea să aducă în discuţie.
Cum comunicăm? În tot timpul existenţei omului, el şi-a exprimat nemulţumirea, dispreţul, compasiunea, bucuria, suferinţa, prin diferite forme de comunicare: vorbire, muzică, dans, gesturi, mimica feţei, felul de a se îmbrăca, etc. Pentru a comunica celuilalt cât mai bine ceea ce simte, omul foloseşte atât comunicarea verbală dar mai ales cea nonverbală, care este cea mai expesivă. Astfel, procesul de comunicare devine unul foarte complex dar care de foarte multe ori se desfăşoară într-un timp foarte scurt.
De-a lungul timpului, odată cu dezvoltarea societăţii, oamenii au găsit diferite căi de transmitere a informaţiei: de la soli, la scrisoare, la telefonul mobil şi internet, astfel că acum comunicarea dintre două persoane din zone diferite se poate realiza aproape instantaneu, ceea ce contribuie la menţinerea unui permanent raport interpersonal indiferent de distanţa care separă emiţătorul de receptor.
Omul comunică pentru că acest lucru este firesc şi întipărit în fiinţa umană, deoarece comunicarea este o realitate indispensabilă în societate fără de care nu ar mai exista o societate.

Andrei Mîrţ

La o serata fraterna

Frica cunoaşteri de sine

Fiecare dintre noi are un parcurs personal, în cadrul căruia este protagonist absolut, dacă nu-i lipseşte curajul de a privi în sine, asumându-şi răspunderea pentru binele şi răul pe care-l descoperă acolo. Tocmai aceasta este marea mea problemă, teama de ceea ce este în mine şi tendinţa de a fugi de mine însumi, de propria-mi identitate. Prefer să fug pentru a nu-mi pierde stima de sine.
Nu cred că pot renunţa la ceva dacă doresc să înaintez în propriul drum existenţial. Cei din vechime spuneau că, atunci când renunţăm la ceva, rămânem legaţi de acel lucru. Nu trebuie să renunţăm, ci să încercăm să înţelegem adevărata valoare a acelui lucru.
De aceea nu trebuie să ne temem să ne cunoaştem pe noi înşine chiar în părţile cele mai slabe, şi cred ca este necesar să ne cunoaştem propriul trup, pentru a şti mai multe despre propriul spirit. Numai redescoperirea adevăratei noastre demnităţi, adevăratei noastre identităţi ne permite să ne depăşim şi să luptăm cu propriile părţi comportamentale ce ne făceau să simţim teama descoperiri de sine. Dar pentru asta trebuiesc câteva momente. Momente dedicate sufletului. Spre exemplu sunt momente când stau în faţa sfântului sacrament şi chiar îmi place…Momente în care simt că există un Dumnezeu care chiar înţelege teama mea de a mă cunoaşte…şi mă susţine. Sunt momente în care ascult muzică. Muzică bună care îmi intră direct în suflet şi ştie să mişte exact ceea ce trebuie. Muzica aceea care mă face să plâng, sau care mă face să mă ridic de jos, care mă motivează într-o direcţie. Sunt note ce îmi inundă mintea şi mă eliberează din lumea limitată în care trăiesc şi note ce mă aduc cu picioarele pe pământ şi care mă ajută să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exist şi pentru viaţa fericită ce mi-a fost dăruită. Şi atunci… realizez că duc o viţă plină de întrebări fără ca eu să le găsesc răspuns şi că risc ca existenţa mea să treacă neobservată. Şi de ce…de ce să îmi fie teamă?
Gal Cristinel

10 lucruri ciudate

1. nu e ciudat cum o bancnota de 20 de $ pare o suma mare cand trebuie sa o dai la biserica, dar e o suma atat de mica cand mergi la cumparaturi?

2.nu e ciudat cum 2 ore par atat de lungi atunci cand esti la o biserica, dar trec asa de repede cand te uiti la un film bun?

3. nu e ciudat ca atunci cand trebuie sa te rogi, nu iti vine nici un cuvant sau nu ai nimic de spus..., dar nu ai nici o problema atunci cand e vorba sa vorbesti cu un prieten?

4. nu e ciudat, cat de dificil si plictisitor pare sa citesti un capitol din BIBLIE, dar cat de usor e sa citesti 100 de pagini dintr-un roman preferat?

5. nu e ciudat ca fiecare vrea locuri in fata atunci cand merge la un concert sau un meci, dar face tot posibilul sa stea pe ultima banca in Biserica?

6. nu e ciudat ca vrem sa stim despre un anumit eveniment din Biserica, inainte cu 2-3 saptamani, ca sa-l putem pune in agenda noastra, dar... daca e vorba de altceva - alt eveniment, in ultimul minut e suficient... .daca stim?

7. nu e ciudat cat de dificil e sa invatam ceva despre Dumnezeu si cum e EL si sa impartasim si altora, dar... cat de usor e sa inveti, sa intelegi, sa extinzi si sa repeti barfa?

8. nu e ciudat cum credem tot ce scriu revistele si ziarele, dar... punem la indoiala Cuvantul lui Dumnezeu?

9. nu e ciudat, cum fiecare vrea un loc in Rai, dar...nu vrea sa creada, sa faca sau sa spuna ceva pentru a ajunge acolo?

10. nu e ciudat ca trimitem bancuri prin e-mail care sunt forward-ate imediat, dar cand e vorba sa trimitem mail-uri despre Dumnezeu, ne gandim de doua ori inainte sa o facem? E CIUDAT NU-I ASA?

Viziunea unei noi experiențe

Adesea auzim spunându-se că prima impresie contează.

Mă obișnuisem să cred, înainte să ajung aici, că cei care vine în postulandat, vor găsi o echipă formativă deschisă, călduroasă, plină de afecțiune și spirit fratern și mai apropiată de noi decât formatorii din liceu (asta poate din cauza numărului mai mare de elevi din liceu), ca niște frați mai mari care au grijă de noi și ne îndrumă pe cărarea pe care scrie „progres”. Se pare că nu m-am înșelat în această privință.

Cât privește casa, fratele meu mai mare, care a trecut prin experiența postulandatului, mi-a oferit câteva informații. Nu m-am așteptat la un palat regal, nici la un hotel de cinci stele, ci la o casă unde să îți poți desfășura activitățile zilnice. Nici aici nu am greșit.

Am venit cu toții aici pentru o experiență diferită față de cele cu care am fost obișnuiți, și programul din acest an pare să reflecte acest lucru. Desigur, acum la început, multe lucruri sunt greu de realizat, poate și din cauza faptului că emoția primului pas ne determină la o oarecare reținere față de tot ceea ce este nou pentru noi, fie că este vorba de persoane, lucruri sau acțiuni.

Dar sper ca lasfârșitul anului să ne uităm la foile cu programul și să regretăm faptul că acest an s-a sfârșit.

Andrei Mârț

Ganduri de început...

Postulandatul reprezintă pentru mine o perioadă de discernământ, de căutare. Îl caut pe Cristos și pe mine însumi. Nu cred că mă cunosc atât de bine, trebuie să mă descopăr, să-mi știu slăbiciunile, limitele, ce idealuri am.

Încă nu îmi pot răspundedacă am sau nu vocație. Dar vreau să măfac chemat prin rugăciuneși ascultare. Să îmi decorez interiorul sufletului cu cele mai frumoase gânduri, meditații și ferestre prin care să pătrundă lumina și Cuvântul lui Dumnezeu.

Am multe de schimbat și de învățat alături de formatori și frați.

Nu sunt decât un creion mic care trebuie ascuțit de echipa formativă. Oare ce aș vrea să scrie după aceea Dumnezeu?! Ca să pot afla trebuie să parcurg un drum de formare, de rugăciune. Primele cuvinte aș vrea să fie „Iubește și fă ce vrei!”

Mihai Percă

Ganduri de la inceput...

Sper ca în acest an de postulandat să mă descopăr pe mine însumi și mai ales să găsesc răspunsul la întrebarea pe care eu i-am adresat-o Domnului asemenea sfântului Francisc: "Doamne, ce vrei ca eu să fac?"

Cristinel Gal

Impresii de început...

Începerea anului de Postulandat mi-a oferit speranța că acest an va fi unul roditor, un an plin de evenimente care vor aveas rolul de a mă face mai conștient asupra persoanei mele. Sper că la sfârșitul anului să culeg roade bogate și să nu am impresia că am petrecut degeaba un an aici, și în acelaș timp sper ca la sfârșitul anului să știu cine sunt cu adevărat!

Ciprian Buhoceanu

Gândurile de la început...

Încă de la liceu așteptam acest moment să ajung la Postulandat, și iată că însoțit de Dumneyeu și colegi a ajuns și ziua aceea. Încă din momentul în care am pășit pe ușa Postulandatului am simțit o căldură în această casă și după cum am constatat până în prezent nu m-am înșelat. am rămas de asemenea impresionat de începutul oficial al acestui an, și mai ales în momentul în care mi s-a pus Tau-l la gât, parcă aș fi primit o slujbă, cu totul alta pe care o avem de îndeplinit aici. Am o părere foarte bună despre Postulandat și echipa formativă, mă simt ca acasă alături de colegi, formatori și toți ceilalți din jur. ar fi multe lucruri care m-au impresionat și mă impresionează în continuare, dar cel mai frapant lucru pe care îl simt este că mă simt împlinit, simt că cineva este lângă mine, în această casă, și mă face fericit.

Daniel Butnaru

Deschiderea anului de postulandat 2008 - 2009

BubbleShare: Share photos - Craft Ideas

Început de drum!

Duminică, 12 octombrie, la Huşi, în prezenţa părintelui provincial, Emilian Cătălin, pentru 10 tineri care au absolvit Liceul Teologic Franciscan a început perioada de Postulandat.

 

Zece tineri îmbrăcaţi îngrijit în exterior, cu inimi pline de emoţie în interior, înconjuraţi de părintele provincial, Emilian Cătălin, de fraţi care lucrează în formarea viitorilor fraţi franciscani conventuali în cadrul Liceului Teologic Franciscan, la Noviciat şi la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan, de fraţi din comunitatea de la Huşi şi de noua echipă formativă de la Postulandatul Franciscan de la Huşi compusă din fr. Alexandru Olaru, fr. Lucian Abalintoaiei şi fr. Romeo Mateiaş au trăit cu bucurie Sfânta Liturghie în cadrul căreia primind crucea franciscană au început anul de postulandat.

Acest an deosebit în formarea tinerilor care doresc să facă parte din Ordinul Fraţilor Minori Conventuali implică un drum în care întrebări profunde ating inima celor care îl parcurg. Cine sunt eu? Ce vreau de la viaţă? Sunt căutări umane ce au incitat de multă vreme pe oameni. Aşadar intrând în profunzimea lor tinerii în acest an se cercetează pe sine însă toate chestionările lor au la bază o altă întrebare: Doamne, ce vrei ca eu sa fac?

Domnul, călătorind spre întâmpinarea omului însetat de binele care izvorăşte din Creatorul a toate, a chemat mereu persoane care să îl urmeze într-un mod particular. Aşa a făcut cu ucenicii săi, astfel a făcut cu mărturisitorii săi martiri, cu părinţii şi învăţătorii Bisericii, cu întemeietorii de Ordine şi Congregaţii, cu atâţia care şi azi au doresc vieţuiască în totalitate dăruindu-se lui. Aşa se îngrijeşte el de oameni chemând, descoperindu-se, şi trimiţând la timpul oportun pe cine doreşte el pentru a sluji şi a fi mesageri ai mântuirii.

Anul de postulandat este un an de căutare, de limpezire şi de decizie. În speranţa că această decizie va fi una care va respecta dorinţa celui care cheamă şi se lasă găsit în credinţăm cu bucurie şi speranţă pe aceşti tineri ca descoperindu-l pe Domnul să aibă mereu curajul de a-l urma pe acea cale care să îi poarte spre mântuire!