La o serata fraterna

Frica cunoaşteri de sine

Fiecare dintre noi are un parcurs personal, în cadrul căruia este protagonist absolut, dacă nu-i lipseşte curajul de a privi în sine, asumându-şi răspunderea pentru binele şi răul pe care-l descoperă acolo. Tocmai aceasta este marea mea problemă, teama de ceea ce este în mine şi tendinţa de a fugi de mine însumi, de propria-mi identitate. Prefer să fug pentru a nu-mi pierde stima de sine.
Nu cred că pot renunţa la ceva dacă doresc să înaintez în propriul drum existenţial. Cei din vechime spuneau că, atunci când renunţăm la ceva, rămânem legaţi de acel lucru. Nu trebuie să renunţăm, ci să încercăm să înţelegem adevărata valoare a acelui lucru.
De aceea nu trebuie să ne temem să ne cunoaştem pe noi înşine chiar în părţile cele mai slabe, şi cred ca este necesar să ne cunoaştem propriul trup, pentru a şti mai multe despre propriul spirit. Numai redescoperirea adevăratei noastre demnităţi, adevăratei noastre identităţi ne permite să ne depăşim şi să luptăm cu propriile părţi comportamentale ce ne făceau să simţim teama descoperiri de sine. Dar pentru asta trebuiesc câteva momente. Momente dedicate sufletului. Spre exemplu sunt momente când stau în faţa sfântului sacrament şi chiar îmi place…Momente în care simt că există un Dumnezeu care chiar înţelege teama mea de a mă cunoaşte…şi mă susţine. Sunt momente în care ascult muzică. Muzică bună care îmi intră direct în suflet şi ştie să mişte exact ceea ce trebuie. Muzica aceea care mă face să plâng, sau care mă face să mă ridic de jos, care mă motivează într-o direcţie. Sunt note ce îmi inundă mintea şi mă eliberează din lumea limitată în care trăiesc şi note ce mă aduc cu picioarele pe pământ şi care mă ajută să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exist şi pentru viaţa fericită ce mi-a fost dăruită. Şi atunci… realizez că duc o viţă plină de întrebări fără ca eu să le găsesc răspuns şi că risc ca existenţa mea să treacă neobservată. Şi de ce…de ce să îmi fie teamă?
Gal Cristinel