Iubirea vocaţia sfântă la care am fost chemaţi" (2Tim 1, 9-10)
În "oraşul dintre vii", cum este supranumit Huşiul se află postulandatul franciscan "Sfântul Bonaventura" care îşi trăieşte ultimele zile. Acesta a găzduit multe generaţii de tineri, dornici să-şi tragă seva din Cristos, dornici să înveţe cum se lucrează în via Domnului. Postulandatul se închide la Huşi, pentru a-şi redeschide porţile din toamnă, însă la Roman, durata acestuia fiind de trei ani, în care se urmează o nouă specializare, filosofia. Isus încă mai cheamă pe nume pe fiecare apostol, învită şi propune. Ultima turmă ,este în număr de doisprezece oiţe, condusă de părintel păstor, Alexandru Olaru. Cum au răspuns acestea vocaţiei? Au răspuns vocaţiei prin faptul că au ascultat şi au cerut de la formatori. Ceea ce au ascultat nu au înţeles dar au acceptat. Acesta este, probabil, sensul chemării divine. Dumnezeu seduce într-un mod diferit cu o voce necunoscută.
Postulandatul franciscan îţi relevă semnificaţia vocaţiei şi cursul ei în viaţa ta, operează în orizontul formării şi vizează modelarea persoanei. Vocaţia este un mister de iubire, un trandafir pe cale să înflorească, o picătură aruncată într-un ocean, dar al lui Dumnezeu. A fi postulant a însemnat să păşim după Cristos, să fim umbra sa. Nu este suficient ceea ce te învaţă formatorii despre Dumnezeu, doar în inimă şi în setea nostră învăţăm cu adevărat cine este Dumnezeu. De ce îl urmăm!? Şi pentru ce îl iubim. Vocaţia, ADN-ul interior, care pune viaţa spirituală în mişcare. Toată formarea spirituală se învârte în jurul întrebării "Doamne, ce vrei ca eu să fac astăzi!?" Postulantul este imitatorul lui Cristos. Da, Doamne, vreau ceea ce vrei Tu. Dumnezeu ne poartă în inima Sa, nu este o idee, un concept, o mică filosofie, o poveste fictivă, este raţiunea noastră de a fi. La baza vocaţiei stă întotdeauna rugăciunea. Ne-am ghidat viaţa în timpul postulandatului prin rugăciunea psalmilor "Doamne deschide-mi buzele. Şi gura mea va vesti lauda Ta." O rugăciune autentică, de la inimă la inimă, un dialog intim cu divinitatea. "În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu ne atinge, cuvântul uman dispare", spunea Sf. Augustin.
Cei doi plămâni prin care respiră vocaţia sunt comuniunea şi fraternitatea. Fraternitatea se molipseşte când fraţii sunt împreună, când se ajută reciproc, când îl urmează pe Cristos "unicul necesar" (Lc 10, 42), "ascultând cuvintele sale" (Lc 10, 39), "atenţi la lucrurile sale"( 1Cor 7, 32), atenţi la nevoile tuturor celor care întâmpină probleme. Trăsătura cea mai frumoasă a postulandatului este cu siguranţă fraternitatea. Momentele fraterne fac relaţiile dintre fraţi să devină mai constructive. Fraţii, când sunt împreună, se încurajează, se critică, mai spun o glumă, se descoperă într-un fel unul pe altul. Formează o echipă de fotbal, fiecare îşi ştie locul pe teren. Postulandatul este locul unde Dumnezeu antrenează. Trebuie doar să intri în joc, nu există bancă de rezervă. Cuvintele lui Cristos te fascinează "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul"(In 13, 34-35). Iubirea dintre fraţi trebuie să fie puternică. Dacă lumea va observa dezbinare între fraţi va spune: "voi nu sunteţi ucenicii lui Cristos". În fraternitate ne purtăm unii altora povara. Suntem ucenici atunci cînd ne străduim să promovăm iubirea să practicăm fraternitatea, când trăim în intimitate cu Cristos, când devenim rugăciune. Postoraţia pe care am făcut-o la postulandat a fost benefică am adus puţine raze de soare în sufletul bătranilor şi copiilor.
Prin rituri şi sacramente intrăm mai uşor în comuniune cu Dumnezeu, pentru că prin ele ne vorbeşte, apoi se oferă şi ni se dăruieşte. Dumnezeu ne vrea acolo colaboratori în Biserică. Când te abandonezi în mâinile Tatălui, la masa tratativelor se fac cele mai bune alegeri. Postulandatul reprezintă o şcoală a învăţării, ascultării, sărăciei şi curăţiei. Voturile întăresc relaţia cu Dumnezeu, prin ele se asimilează valori, statorinicie în credinţă. Postulandatul, doar un pas spre "ţara promisă", asemenea lui Abraham, nu ştii încotro mergi şi ce te aşteaptă în formare. Seminţele au fost semănate de Cristos pe un teren fertil, seminţele au crescut asemenea lui Isus în înţelepciune statură şi har. Iubirea este vocaţia sfântă la care am fost chemaţi, este piesa de rezistenţă a credinţei, aşadar, postulandatul îţi dă credinţă, fantezie, puţină iubire pentru a scrie: PACE ŞI BINE
Mihai Percă
Postulandatul franciscan îţi relevă semnificaţia vocaţiei şi cursul ei în viaţa ta, operează în orizontul formării şi vizează modelarea persoanei. Vocaţia este un mister de iubire, un trandafir pe cale să înflorească, o picătură aruncată într-un ocean, dar al lui Dumnezeu. A fi postulant a însemnat să păşim după Cristos, să fim umbra sa. Nu este suficient ceea ce te învaţă formatorii despre Dumnezeu, doar în inimă şi în setea nostră învăţăm cu adevărat cine este Dumnezeu. De ce îl urmăm!? Şi pentru ce îl iubim. Vocaţia, ADN-ul interior, care pune viaţa spirituală în mişcare. Toată formarea spirituală se învârte în jurul întrebării "Doamne, ce vrei ca eu să fac astăzi!?" Postulantul este imitatorul lui Cristos. Da, Doamne, vreau ceea ce vrei Tu. Dumnezeu ne poartă în inima Sa, nu este o idee, un concept, o mică filosofie, o poveste fictivă, este raţiunea noastră de a fi. La baza vocaţiei stă întotdeauna rugăciunea. Ne-am ghidat viaţa în timpul postulandatului prin rugăciunea psalmilor "Doamne deschide-mi buzele. Şi gura mea va vesti lauda Ta." O rugăciune autentică, de la inimă la inimă, un dialog intim cu divinitatea. "În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu ne atinge, cuvântul uman dispare", spunea Sf. Augustin.
Cei doi plămâni prin care respiră vocaţia sunt comuniunea şi fraternitatea. Fraternitatea se molipseşte când fraţii sunt împreună, când se ajută reciproc, când îl urmează pe Cristos "unicul necesar" (Lc 10, 42), "ascultând cuvintele sale" (Lc 10, 39), "atenţi la lucrurile sale"( 1Cor 7, 32), atenţi la nevoile tuturor celor care întâmpină probleme. Trăsătura cea mai frumoasă a postulandatului este cu siguranţă fraternitatea. Momentele fraterne fac relaţiile dintre fraţi să devină mai constructive. Fraţii, când sunt împreună, se încurajează, se critică, mai spun o glumă, se descoperă într-un fel unul pe altul. Formează o echipă de fotbal, fiecare îşi ştie locul pe teren. Postulandatul este locul unde Dumnezeu antrenează. Trebuie doar să intri în joc, nu există bancă de rezervă. Cuvintele lui Cristos te fascinează "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul"(In 13, 34-35). Iubirea dintre fraţi trebuie să fie puternică. Dacă lumea va observa dezbinare între fraţi va spune: "voi nu sunteţi ucenicii lui Cristos". În fraternitate ne purtăm unii altora povara. Suntem ucenici atunci cînd ne străduim să promovăm iubirea să practicăm fraternitatea, când trăim în intimitate cu Cristos, când devenim rugăciune. Postoraţia pe care am făcut-o la postulandat a fost benefică am adus puţine raze de soare în sufletul bătranilor şi copiilor.
Prin rituri şi sacramente intrăm mai uşor în comuniune cu Dumnezeu, pentru că prin ele ne vorbeşte, apoi se oferă şi ni se dăruieşte. Dumnezeu ne vrea acolo colaboratori în Biserică. Când te abandonezi în mâinile Tatălui, la masa tratativelor se fac cele mai bune alegeri. Postulandatul reprezintă o şcoală a învăţării, ascultării, sărăciei şi curăţiei. Voturile întăresc relaţia cu Dumnezeu, prin ele se asimilează valori, statorinicie în credinţă. Postulandatul, doar un pas spre "ţara promisă", asemenea lui Abraham, nu ştii încotro mergi şi ce te aşteaptă în formare. Seminţele au fost semănate de Cristos pe un teren fertil, seminţele au crescut asemenea lui Isus în înţelepciune statură şi har. Iubirea este vocaţia sfântă la care am fost chemaţi, este piesa de rezistenţă a credinţei, aşadar, postulandatul îţi dă credinţă, fantezie, puţină iubire pentru a scrie: PACE ŞI BINE
Mihai Percă
Postări
